Galerie Foto

Englezii caută încă să afle cauzele violentelor incidente ce au zguduit recent regatul „dezunit” al Marii Britanii dar cauzele par multe şi complexe.

Unul dintre cele mai şocante aspecte ale acestor tulburări a fost însă implicarea în evenimente a unor persoane care, în mod normal, nu aveau ce căuta acolo.

„Ce căutau printre revoltaţi tineri care nu duc lipsă de nimic?” sau „de ce oamenii şi-au devastat propriile lor cartiere?” sunt doar două dintre întrebările care se pun acum în Anglia. Urmate de o a treia întrebare: cât de fragilă este, de fapt, pojghiţa noastră de civilizaţie?

Vandalul din noi

„Britania sfărâmată” – premierul David Cameron a acuzat „colapsul moral” al poporului englez

Ce ne face să ne transformăm din cetăţeni responsabili în infractori? Evenimentele din Marea Britanie au adus din nou în discuţie controversata teorie a „geamului spart“, precum şi studiile despre dezindividualizare ale psihologilor şi sociologilor.

Primul care a schiţat teoria „geamului spart” a fost, în 1969, psihologul american Phillip Zimbardo, profesor emerit la universitatea Stanford. Zimbardo a parcat două maşini identice, una în ghettoul Bronx, alta în Palo Alto, orăşel californian bogat şi îngrijit.

Prima maşină a fost vandalizată şi distrusă în mai puţin de 24 de ore, a doua a rămas neatinsă mai mult de o săptămână. Când Zimbardo a spart parbrizul celei de a doua maşini, în doar câteva ore autovehicolul a suferit o soartă similară cu cea din Bronx. Ca şi cum un prim act de vandalism ar fi dat tonul pentru următoarele, făcându-i pe autori să nu se mai simtă vinovaţi.

Toleranţă zero

Experimentul olandez – un singur perete murdar ne poate schimba comportamentul

Experimentul lui Zimbardo a stat la baza teoriei „geamului spart“ a lui James Q. Wilson şi George L. Kelling din 1982 care spunea: „comportamentul uman este puternic influenţat de simbolurile ordinii şi disciplinei“.

În oricare cartier, o singură fereastră spartă şi nereparată poate semnala faptul că nimănui nu-i pasă de ce ce întâmplă şi că ceilalţi cetăţeni pot încălca regulile. De aceea, pentru a preveni delictele este nevoie să împiedici spargerea primului geam, a primului graffiti sau apariţia primului beţiv în public.

Pe baza acestei teorii s-au pus la punct noi strategii în lupta cu infracţionalitatea, cum a fost politica de „Toleranţă zero“ impusă în New York de primarul Rudy Giuliani, la începutul anilor ’90, şi de şeful poliţiei, William J. Bratton.

Pedepsirea celui mai neînsemnat delict, dar şi implementarea Compstat, un sistem computerizat care ia în calcul atât datele crimelor, cât şi indicatori sociali şi de viaţă în anumite zone, a dus la scăderea drastică a activităţii infracţionale întâi în New York, pe urmă la Los Angeles, unde Bratton a fost şef al poliţiei între 2002 şi 2009.

Premierul britanic David Cameron pare a avea încredere în aceste metode, spre iritarea Scotland Yard, el l-a numit după incidentele din Anglia pe Bill Bratton în postul de consilier guvernamental pe probleme de criminalitate.

Când nu mai respectăm regulile

Deşi teoria „geamului spart“ a fost destul de criticată, ea pare să fie fie confirmată de un studiu recent (2004) realizat în Olanda.

Experimentul a fost dus mai departe de sociologul Kees Keizer şi colegii săi de la universitatea din Groningen, care şi-au imaginat şi pus în practică mai multe scenarii menite să îi incite pe locuitorii oraşului la infracţiuni.

Cercetătorii au constatat astfel că, într-un oraş decent şi civilizat, este nevoie doar de un perete acoperit cu grafitti sau a unui gard rupt pentru a-i face pe oameni să încalce o regulă simplă – să arunce pe jos un pliant.

Alte două variante ale acestui experiment au confirmat că impresia de dezordine ne influenţează comportamentul. „Avem dreptul să nu respectăm regulile dacă nici ceilalţi nu le respectă!“, pare să fie raţionamentul „vinovaţilor“.

Un pas mic până la delincvenţă

Experimentul Stanford a arătat că aproape fiecare dintre noi poate deveni un torţionar

Acestea s-ar putea spune că sunt doar mici nereguli, fără consecinţe, în nici un caz delicte grave. Alte experimente susţin însă alt lucru.

De exemplu, un plic este înţepenit în fanta unei cutii poştale, plicul este rupt şi din el iese capătul unei bancnote. Pe o stradă bine întreţinută, doar 13% dintre oameni au sustras bancnota. În schimb, pe o stradă neîngrijită numărul cetăţenilor cinstiţi care au devenit hoţi a crescut până la 26 la sută.

Concluzia lui Kees Keizer şi a savanţilor de la universitatea din Groningen: majoritatea oamenilor ascultă de legi şi reguli doar câtă vreme au dovada că şi alţii le respectă. Când, dimpotrivă, văd că alţii încalcă nestingheriţi o regulă, ei vor încălca o alta, creînd astfel un cerc vicios ce propagă dezordinea.

În inima întunericului

Mergând mai departe, studiile savanţilor au adus la lumină adevăruri tulburătoare despre noi, oamenii.

În mod straniu, evenimentele din Anglia au coincis cu aniversarea a 40 de ani de când Phillip Zimbardo a realizat un experiment care i-a adus celebritatea: cel al „Închisorii Stanford”, în cursul căruia 24 de studenţi au fost transformaţi în gardieni şi deţinuţi într-un penitenciar improvizat.

După numai câteva zile, o treime dintre „gardieni” au început să manifeste tendinţe sadice, doi „prizonieri” au suferit traume emoţionale, iar experimentul a fost oprit după numai 6 zile, deşi trebuia să dureze 14.

Zimbardo a reuşit să demonstreze cât de uşor oamenii obişnuiţi pot deveni „călăi”, în anumite condiţii, confirmând un alt experiment celebru şi sinistru, cel al lui Stanley Milgram, din anii ’60.

„Nu am făcut decât să urmez ordinele!”, a fost justificarea majorităţii criminalilor de război nazişti. „Majoritatea dintre noi poate fi sedusă să se comporte în moduri complet diferite de valorile în care credem”, trage concluzia Phillip Zimbardo.